despre moarte...

Ciudat cum nu simt caldura unui august parjolit. Nu imi pot dezlipi privirea de corpul inert cazut pe asfaltul moale si lipicios. Hipnotizata de femeie, raman in multimea care incepe sa se micsoreze cu trecerea fiecarui minut. As vrea sa fac ceva util, dar apropierea mea de ea si a celorlalte femei ma face sa cred ca ii consum si putinul aer pe care incearca cu ultimele puteri sa il inspire. Ar trebui sa ma intorc la birou. Trebuie sa vad ce se mai aude cu salvarea. A trecut ceva timp de cand am sunat si e singurul lucru folositor pe care pot sa-l faca in momentul asta. Sentimentul de inutilitate ma obsedeaza. Parca nu asta era reactia pe care mi-o imaginam intr-un o criza de viata si de moarte. Acele buze vinete si reci continua sa imi farmece privirea. Simt cum se misca usor, aproape neinteles. Ori poate e doar imaginatia mea, dorinta mea, sa o vad cum respira, traieste. Am ramas doar doua persoane. Agitatia orasului se scurge in jurul nostru, oamenii s-au resemnat in fata caldurii, a mortii. Vad moartea cum imi zambeste de peste drum. Imi face semn ca traverseaza si ar trebui sa plec, sa nu ma simt in plus, sa nu vad ceea ce urmeaza sa patesc si eu cine stie cand. Poate ar trebui sa plec, dar buzele vinete ale femeii continua sa ma tina acolo. De mult nu mai deschide ochii. As vrea sa vad doar un mic semn din partea ei, o miscare subtila din corp, o clipire fina din gene, ca o mica victorie in fata celei care se apropie, sa ii zambesc prapaditei si s-o trimit la plimbare. Sunt simple vise, doar simple vise. E deja langa mine. Am ramas singura privind femeia, privind cum viata se zbate in ea pentru ultima data. Prin mintea mea alearga mii de ganduri cu viteza luminii. I-as face respiratie gura la gura, dar imi e frica. Nu stiu de ce imi e frica. Poate pentru ca nu am facut niciodata , ceea ce am vazut in filme de zeci de ori, si as putea sa ii fac mai mult rau decat bine. Frica de moarte? Simt ca moartea e doar un nemilos microb, transmis pe calea aerului. Imi e frica ca as putea sa ma infectez ajutand-o. Si stau acolo, privind neputincioasa cum moartea ii zambeste , imi zambaste si isi incepe ceremonialul. Caut cu o ultima zvacnire un sunet, un semn, ceva care s-o alunge pe ea. Totul e in miscare in jurul meu, oameni, masini, .... dar pentru minte totul s-a oprit in loc. Ma cutremur cand frigul ma cuprinde. Sunt 36 de grade afara dar in lautrul meu sunt – 20. Apoi un gest. Femeia s-a miscat. A deschis ochii si m-a privit. Pentru o secunda am privit-o in ochii ei reci si goi, apoi privirea mi-a alunecat iar pe buze. Aceleasi buze reci, vinete si nemiscate. Cu o ultima zvacnire am vazut finalul. Al femeii intinse pe trotuar, al meu privind-o pe ea. Totul a fost prea repede. Inutila. Neajutorata.Rece. Imobila. Ar trebui sa plec, dar ceva ma opreste. Simt o putere care ma tine legata de femeie. Imi e frica sa o las singura. Frica de Dumnezeu. Macar sa stau cu ea daca tot nu am facut altceva. Revad in minte momentul sfarsitului, calm, neinteles, o tresarire, o clipire stinsa de pleoape. O femeie se intoarce. Stie. Plec. Ma intorc la birou, ca un drogat, ametita de moarte, vlaguita de moarte, asteptand sunetul salvarii. Anunt moartea ei. Banal.Fara sentiment. Oricum mintea mea e goala. O vad doar pe ea, clipind, parca cerand iertare sau poate ajutor...nu stiu. Caut raspunsuri, imi pun intrebari, caut ceva si nu gasesc. Aud salvarea. Au trecut 30 de minute de cand am sunat. Ma intorc la femeie fascinata, atrasa de un magnet, cu speranta ca totul a fost in imaginatia mea si ca ea traieste, e salvata. S-au adunat mai multe persoane. Toti tipa la doctorul de pe ambulanta. Priveste corpul.“E moarta. Noi nu suntem dric. O lasam aici si vin cei de la morga sa o ridice”. Cuvintele ma lovesc in timpane ca niste ciocane. Salvarea pleaca. Lumea se risipeste. Incet, incet totul se intoarce la normal. Ea e tot acolo, singura. Lumanarea adusa de o femeie, arde in continuare, gratios, plina de viata. M-am vazut pe mine, jos intinsa pe caldaram, sora-mea, mama. Trist. Imi iau la revedere in gand de la ea. As zice o rugaciune, dar nu stiu daca trebuie sau daca e bine. Nu mai stiu nimic. E singurul lucru care imi vine in gand, si ma obsedeaza acum. “Dumnezeu sa o odihneasca”. Nici nu stiu cum o cheama, dar pentru cateva minute, mi-a fost foarte apropiata. Sunt inca drogata, inca intr-o stare de betie mortuara. A mai murit un om, a mai trecut o zi.